Plec pe aripi de vant.
Cautand un locas sfant.
Zambesc,privesc razand.
Amintiri desprinse dintr-un gand.
Petale peste pielea alba.
Se pierd intr-o lumina slaba.
Ploaia vine si ma spală
Stau intr-o tacere abisala
Vantul ma bate si ma usca
Dimineata ma “impusca”
Privesc prin incapere adormit.
Descopar ca visarea e un mit.
Raman mut,sunt uluit.
Aici,ploaia s-a oprit.
Brrr, ultimul vers mi se pare cireaşa de pe tort, e toată esenţa poeziei parcă, băgată acolo. Îmi place, să ştii. Semeni cu Bacovia, la stil, iar Bacovia e genial. Am simţit aşa, un sentiment de neajutorare citind poezia asta. Nu ştiu dacă aşa e, probabil ca ţine şi de starea în care te afli tu ca cititor când citeşti ceva. Oricum, e frumos. Prima strofă începe calm, melancolic aşa, apoi a doua "ţinteşte" exact ce trebuie să ţintească, urmând ca ultima sa fie ca o concluzie, a stării tale, având in vedere că în celelalte două au apărut şi chestii aparţinând de natură. Şi, repet, ultimul vers mi se pare genial, nu ştiu de ce, nu pot să-mi explic.
RăspundețiȘtergereŞi eu scriu, dar ceva puţin mai altfel. Oricum, îmi place să ştii, şi chiar sper să continui să scrii.
Baftă!